Religie

Definiţii

Religia ca expresie simbolică

Religia este, la nivel de discurs, expresia simbolică a unei încrederi în existenţa unei realităţi absolute (Sacrul, Supremul, Dumnezeul) de care omul ar depinde. Această încredere este credinţa. Ea permite omului să se orienteze în chestiunea marilor întrebări ale vieţii şi dă omului un sens existenţei sale care depăşeşte viaţa sa biologică.^[1]

[modifică] Religia ca tip de comportament uman

Religia este un tip de comportament uman (credinţe, ritualuri) referitor la fiinţe, forţe şi puteri supranaturale. Sociologia considera ca religia a apărut şi există încă pentru că ea îndeplineşte anumite funcţiuni:

1. Funcţia cognitivă:
   Religia este o formă de explicare a lumii, în condiţiile lipsei unei cunoaşteri ştiinţifice. Ca modalitate de cunoaştere, specific religiei este forma preteoretică, mitologică. Ea are o marcată orientare antropomorfică, proiectând caracteristicile existenţei umane (prima existenţă la care cunoaşterea umană a avut acces), pentru explicarea tuturor celorlalte domenii ale existenţei. În această perspectivă, antropologul social englez E. B. Taylor ^[2] oferă o primă teorie sistematică, fundamentată pe o mare cantitate de date. Taylor consideră ca fiind caracteristic religiei ideea de suflet care a apărut din încercarea omului primitiv de a explica o serie de experienţe ca aceea a viselor, transei şi morţii.
2. Funcţia acţională:
   Religia este o formă de extensie a capacităţilor umane limitate de acţiune. James Fraser ^[3] argumentează că omul primitiv a încercat să abordeze lumea, în completarea tehnicilor sale curente, prin magie (complex de tehnici prin care omul încearcă să realizeze scopurile sale controlând forţele supranaturale). Religia a apărut când omul a realizat că magia este ineficace. În loc să încerce să controleze forţele supranaturale prin descântece, formule, ritualuri, omul încearcă să înduplece, să solicite ajutorul acestora, subordonându-se lor.
3. Funcţia de reducere a anxietăţii:
   Bronislaw Malinowski ^[4] explică că magia şi religia sunt instrumente de reducere a anxietăţii în situaţiile care depăşesc posibilităţile efective de control ale omului. Religia reprezintă deci o "sacralizare a crizelor vieţii umane". Ea este un răspuns la tragediile vieţii umane, la conflictul dintre proiectele umane şi realităţi.
4. Funcţia socială (structurantă):
   Émile Durkheim ^[5], spune că funcţia religiei este de a afirma superioritatea morală a societăţii asupra membrilor ei, menţinând astfel solidaritatea acesteia. Dumnezeul clanului nu este altceva decât clanul însuşi. În religie, societatea se sacralizează pe ea însăşi.
5. Funcţia compensatorie:
   În societăţile stratificate social, Karl Marx ^[6] şi Friedrich Engels ^[7], identifică o funcţie compensatorie a religiei, anume aceea de a fi un protest contra unei lumi alienante, dar un protest neputincios, ea făcând tolerabilă lumea reală în speranţa într-o compensaţie în lumea iluzorie de după moarte; ea are din această cauză şi o funcţie de stabilitate, menţinând organizarea socială care favorizează clasele dominante. În plus, societăţile avansate sunt necesarmente complexe din punct de vedere social în contrast cu cele arhaice, în ele acţionând procese sociale greu inteligibile sau controlabile, dintre care unele se întorc contra individului. O sursă în plus de anxietate, pentru care religia devine o dată în plus o reacţie compensatorie.
6. Funcţia identitară:
   Studii recente demonstrează valoarea religiei de puternic instrument al constituirii şi prezervării identităţii unor comunităţi etnice sau chiar a unor comunităţi constituite exclusiv prin aderenţa la o credinţă religioasă. Religia este deci un liant al vieţii sociale şi un instrument de creştere a coeziunii sociale.^[8]

[modifică] Religia explicată de către antropologie şi biologie

La întrebarea de ce a apărut şi există încă religia, antropologia şi biologia oferă, în contrast cu sociologia, un răspuns care dă cont de cauzele fundamentale ale fenomenului. Aceste cauze ultime nu pot fi decât biologice. Acest subiect este tratat separat, pe pagina dedicată, anume Explicaţia biologică a religiei

[modifică] Etimologie

Cuvântul religie vine din limba latină, fie din re-legio (re-citire, referindu-se la repetarea scripturilor, după Cicero) fie din (re-ligio - a lega , a reconecta, a reface legătura cu Dumnezeu). Religia poate fi definită ca un sistem bazat pe încercările oamenilor de a explica universul şi fenomenele lui naturale, adesea implicând una sau mai multe zeităţi sau alte forţe supranaturale, sau ca un sistem de căutare a scopului sau înţelesului vieţii. În mod obişnuit, religiile evoluează din/către mitologie şi au drept caracteristici necesitatea credinţei şi un mod specific de a gândi şi a acţiona pe care credincioşii sunt îndemnaţi să le respecte. Religile creştine scocotesc cuvântul "religie" ca "legătura liberă şi conştientă a omului cu Dumnezeu".

[modifică] Ştiinţa şi religia

Educaţia (1890), fragment central al unui vitraliu aflat la Universitatea Yale, creat de Louis Comfort Tiffany şi Tiffany Studios. Sunt reprezentate în armonie Ştiinţa (personificată prin Devotament, Muncă, Adevăr, Cercetare şi Intuiţie) şi ReligiaPuritate, Credinţă, Speranţă, Veneraţie şi Inspiraţie), prezidate de personificarea centrală a Luminii·Iubirii·Vieţii. (personificată prin

Cunoaşterea religioasă, conform practicanţilor religiei, poate fi obţinută de la lideri religioşi, texte sacre (scripturi), şi/ori prin revelaţie personală. Unele religii consideră această cunoaştere ca nelimitată şi capabilă să răspundă tuturor intrebărilor; alţii văd cunoaşterea religioasă ca jucând un rol mai limitat, adeseori ca un complement la cunoaşterea obţinută prin observare fizică. Unii oameni religioşi consideră că cunoaşterea religioasă obţinută în acest mod este absolută şi infailibilă.

Metoda ştiinţifică presupune dobândirea cunoaşterii testând ipotezele pentru a dezvolta teorii care permit explicarea faptelor s-au evaluarea experimentelor şi răspunde doar intrebărilor despre universul fizic. Ea dezvoltă teorii ale lumii care se potrivesc evidentelor observate fizic. Toată cunoaşterea ştiinţifică este subiectul ajustărilor ulterioare în faţa evidenţelor adiţionale. Teoriile ştiinţifice care dispun de o preponderenţă a evidenţelor favorabile sunt adesea considerate ca fapte (de exemplu teoria gravitaţiei ori evoluţiei).

De-a lungul secolelor ştiinţa a fost criticată cu înverşunare (şi încă este) de către religie.

În cadrul ştiinţelor naturii, cel mai elocvent şi actual exemplu este dezbaterea privind creaţionismul, privind compatibilitatea între istoria biblică a facerii lumii şi teoriile ştiinţifice ale cosmologiei şi biologiei evoluţioniste. Un exemplu mai vechi este reacţia Vaticanului faţă de "falsificarea" de către Galileo Galilei a cosmologiei geocentrice. Ştiinţele sociale şi ele au fost ţinta unor atacuri din partea religiei din motive ce ţin de diverse rezultate şi concluzii ale acestora. Întrucât pentru credincios, dogma este prin definiţie adevărată, unii credincioşi (de exemplu fundametaliştii islamici sau creştini) păstrează o interpretare literală a textelor biblice.

De obicei apar conflicte între afirmaţiile cu caracter ştiinţific şi cele cu caracter religios prin faptul că fiecare vizează niveluri diferite. Astfel, teoria creaţiei din Biblie tematizează raportul dintre Dumnezeu, lume şi om, însă nu şi ştiinţa despre natura observabilă (empirică) a lucrurilor (vezi şi exegeza şi hermeneutica biblică). Fapt rămâne totuşi că prea des atunci când Biblia pretinde a spune adevăruri despre " raporturile dintre Dumnezeu, lume şi om ", ea practică un discurs, care prin definiţia (ba chiar mai ales prin istoria) filozofiei, este un subiect legitim de analiză a acesteia din urmă, tot aşa cum atunci când vorbeşte despre obiecte, fiinţe sau categorii reale (om, lume, animale, fenomene naturale, etc.), ea îşi expune în mod inevitabil afirmaţiile criticii legitime a ştiinţei. Chestiunea este deci departe de a fi simplă, iar sferele celor trei activităţi umane sunt departe de a fi atât de simplu de separat.

[modifică] Filozofia şi religia

Toate întreprinderile umane pot degenera şi îsi pot rata raţiunea de a fi şi toate pot deveni astfel maladii: dragostea se poate topi în gelozie, imaginaţia ne poate face să pierdem sensul realităţii iar abuzul de raţiune ne poate face insensibili. Nici religia nu scapă acestui destin, căci şi ea poate degenera. Adevărurile religiei nu pot fi înţelese dintr-o dată şi o dată pentru totdeauna: ele ramân subiect etern de aprofundare. Pericolul bântuie permanent deci, facându-ne să luăm o etapă în această dinamică a dezvoltării drept "punctul de sosire". Antropologii ne spun că acest blocaj poate lua diverse forme:

Gândirea magică: Confundăm adesea gândirea religioasă cu gândirea magică. Copilul care se roagă la "micul Isus" să fie sănătos şi să crească mare sau adultul care îi cere "bunului Dumnezeu" să-l scape de un necaz, practică amândoi gândirea magică. Aceasta se caracterizează prin credinţa că putem acţiona de manieră indirectă asupra fenomenelor naturale sau asupra altuia, manipulând puterile spirituale superioare prin rugăminţile noastre fierbinţi. Astfel, superstiţia înlocuieşte gândirea critică. Gândirea magică se deosebeşte de gândirea religioasă prin aceea că ea vrea să manipuleze divinul în loc să i se supună. ^[9]

Confuzia discursului: O altă formă de degenerare a religiei este confuzia discursului. Este o confuzie atunci când percepem discursul religios ca pe o descriere a realităţii, a unei stări a lumii. Ne separăm astfel de dimensiunea simbolică a religiei, plasându-ne în contradicţie cu ceea ce ne spun ştiinţele. Această confuzie ne obligă să alegem între una sau cealaltă, sau mai bine zis una contra celeilalte în detrimentul amândoura. În această formă de degenerare a religiei afirmaţiile religioase sunt luate în sens propriu, valoarea lor simbolică fiind evacuată. Această confuzie denotă ignorarea sensului mitului ca sumă de simboluri al cărui adevar stă în utilitatea lui psihologică şi nu în exactitatea sa empirică. Astfel, tot ce scrie în Biblie, de exemplu, apare literalmente exact. Dacă Biblia afirmă că omul a fost creat de un suflu divin şi că lumea a apărut în 7 zile, de ce să ne preocupam de teoria evoluţiei, care în mod necesar e falsă şi nocivă?

Integrismele: Există însă şi alte forme de degenerare a religiei, anume integrismele. Acestea confundă simbolul Absolutului cu forma pe care acesta a putut s-o îmbrace de-a lungul epocilor sau în mod particular într-o epocă dată (anume aceea "a Revelaţiei"), refuzând orice schimbare a formulei adevărului religios. Astfel, integrismele ratează să distingă între esenţial şi accesoriu. El vede de aceea o trădare a spiritului catolicismului în oficierea mesei în franceză şi nu în latină, uitând că limbile primilor creştini au fost arameica sau greaca. Pentru integrist, tradiţia trebuie acceptată aşa cum este, fără modificare. Altfel spus integrismul transpune pe teren religios un conservatorism radical, producând o alianţă între refuzul istoriei şi nostalgia după trecut. Doar ca istoria ne arată că inexorabil lucrurile se schimbă...

Fanatismul O ultimă formă de degenerare a religiei este şi fanatismul. Acesta din urmă uită un principiu epistemologic care e atât simplu cât şi fundamental: o convingere, oricât de profundă ar fi ea, nu poate garanta adevărul unei afirmaţii. Nu putem aşadar justifica impunerea ei altui individ. Fanatismul exclude posibilitatea ca o aceeaşi experienţă poate utiliza în descriere simboluri diferite, că mai multe drumuri pot duce la aceeaşi destinaţie, şi că experienţele religioase pot diferi de la o persoană la alta, de la o cultură la alta. El nu poate înţelege că Absolutul nu a fost niciodată total accesibil omului, şi că el nu este nici azi înca total accesibil, astfel d.p.d.v. uman neputând să susţinem că îl cunoaştem deasupra oricărei îndoieli. Fanaticul se precepe aşadar ca unicul deţinător al adevărului confruntat cu o lume de erezii. El este acel "alege crucea sau mori" sau acel "Alah e mare" al unora care folosesc girul Absolutului pentru a justifica nejustificabilul. (traducere şi sinteză după text de Claude Paris şi Yves Bastarache din lucrarea "Gândire critică şi argumentaţie" (Éditions C.G. Québec (Canada) 1995), cap. 3 ("Privire asupra religiei"), p. 69/70.)