Cat de importanta este pentru tine relatia mama-fiica?

Mi-am imaginat intotdeauna ca mama va fi mereu langa mine. Inca din perioada adolescentei, mama a devenit pentru mine prietena care isi face timp sa discutam, omul care ma ajuta si ma sprijina in ceea ce vreau sa fac, persoana care mi-a demonstrat, in repetate randuri, ca ma iubeste neconditionat, femeia care a facut atatea eforturi si sacrificii pentru intreaga familie... Nu concep

pierderea relatiei pe care o avem si refuz sa ma gandesc la acest lucru.

Cu toate acestea, eu si mama suntem complet diferite. Pornind de la lucrurile marunte, cum ar fi preferintele in materie de culori, obiecte vestimentare, genuri muzicale sau artisti, si ajungand pana la modul in care privim viata. Adesea insa, m-am surprins ajungand la concluziile mamei mele, ceea ce mi-a demonstrat, o data in plus, valoarea experientei de viata pe care mama a acumulat-o de-a lungul anilor.

Am avut si conflictele noastre, cauzate de asa numita si indelung uzitata "prapastie dintre generatii". Unele dintre aceste certuri au luat sfarsit in mod firesc si natural, o data cu inaintarea mea in varsta si o mai buna intelegere a lucrurilor, din partea mea. Altele persista si acum, momente in care comunicarea dintre noi nu este cea mai buna.

Cu toate acestea, am ajuns sa inteleg faptul ca eu si mama am trait in timpuri diferite, iar o comparatie intre posibilitatile pe care le-am avut eu si cele pe care le-a avut ea, la v

arsta de 20-25 de ani, sa spunem, este putin probabila... In plus, cine a spus ca, peste 10-20 de ani, eu insami nu voi avea probleme de comunicare cu copilul meu, incercand sa ii explic faptul ca, "pe vremea mea", lucrurile se petreceau altfel?...

Roxana imi marturiseste ca relatia pe care o are cu mama este cea mai importanta din viata ei, adaugand: "Nu cred ca exista conflict de generatii, pe cat exista conflict de mentalitate, din cauza deschiderii pe care o am eu spre lume si pe care mama nu a avut-o pe timpul comunistilor, de exemplu.

Sa spunem ca acest lucru poate fi interpretat drept un conflict intre generatii, pentru ca generatia ei nu a avut internet, TV, posibilitatea de a calatori si asa mai departe.".

Roxana considera ca acestea sunt motive care pot explica foarte bine lipsa asemanarilor dintre ea si mama ei: "Ideologic vorbind, nu exista asemanari, adica ne putem certa pe astfel de teme mult si bine, pentru ca vedem lumea diferit.".

Pentru Ioana, relatia cu mama ei este una profunda si plina de semnificatii: "Din punctul meu de vedere, este o legatura indestructibila si singura iubire neconditionata. Se zice ca mama trebuie sa-ti fie cea mai buna prietena si nu sunt vorbe spuse in vant. Sprijinul si increderea pe care le gasesti acasa nu se vor compara

niciodata cu cele oferite de diversi substituti, gen prieteni sau iubiti.".

Voi incepe cu o marturisire. Eu nu am avut niciodata o relatie foarte "stransa" cu tatal meu. Cel putin atunci cand locuiam impreuna... Tin minte ca imi insufla asa o frica, mai ales cand se intampla sa iau o nota mai mica la scoala si el trebuia sa afle. "Ai luat doar noua? Puteai sa iei zece...!" Foarte des mi-a fost dat sa aud aceasta replica. Era el prea dur si prea aspru, cand eu imi doream sa aud o "vorba dulce" din partea lui.

Cand am plecat departe de casa, la facultate, mama imi spunea ca tata plangea de fiecare data cand intra in camera mea de acasa sau imi auzea vocea in telefon. Cand veneam pe acasa in vacanta, parca venea nu stiu ce somitate, ma trata ca pe un musafir caruia ii erau indeplinite orice dorinte si care ii aduce cea mai mare bucurie.

Acum am ajuns sa vorbim foarte des la telefon si sa ne intelegem foarte bine... L-am intrebat de ce nu mi-a zis niciodata in fata ca este mandru de mine (desi stiu ca este, pentru ca ii mai spune mamei) sau ca ii este dor sa ma aiba acasa, "la vatra", si stii ce mi-a raspuns? "Pentru ca nu voiam sa ti se urce la cap!". Dar, totusi, poate ar fi trebuit sa imi spuna macar o data, sa discute cu mine cand eram acasa, sa imi spuna: "E bine si noua! Bravo!".

Poate a fost si vina mea ca nu am stiut cum sa ma apropii de el, l-am catalogat de la inceput "omul rau" si am refuzat sa mai comunicam; sau poate mama nu a incercat destul sa ne apropie... nici eu nu stiu cu exactitate, dar poate avem timp de acum incolo sa gasim raspunsul...

Tin minte ca eram foarte invidioasa pe o prietena de-a mea care se intelegea mult

mai bine cu tatal sau decat cu mama. Comunica excelent cu tatal ei, se intelegeau foarte bine, mergeau chiar la cumparaturi impreuna, iar cand venea vorba despre notele mici de la scoala, t a tal era intotdeauna cel care o scotea "basma curata" in fata mamei... Si la mine era tocmai invers!

"Unii tati trebuie 'invatati' cum sa se poarte si cum reactioneze, atunci cand au o fiica. In mod sigur, daca ar avea un baiat, le-ar fi mai usor, dar atunci cand au o fiica le este mai greu sa se 'imprieteneasca'. Suntem casatoriti de cinci ani si avem o fiica de trei ani. Este mai atasata de mine, iar pe tatal sau il manipuleaza cum vrea ea, iar el cade in plasa de fiecare data.

Cei doi nu prea comunica, tata stie doar sa ii faca multe cadouri si sa ii faca toate mofturile. L-am intrebat de ce nu isi petrece destul timp cu ea si el mi-a raspuns: 'Pai cum vrei sa o cuceresc? Ii fac multe cadouri si astfel ma va iubi mai mult!' Si totusi, cand va creste si va avea nevoie de un sfat, tot cadourile il vor scoate din impas?", se intreaba Maria, o mamica de 28 de ani.